Mda. Aşa se întâmplă când vrei să fii frumoasă purtând noile sandale de la Leonardo pe care abia le-ai cumpărat… ajungi să dansezi în nişte botine fără toc.

Balul de majorat, blamat deja cu o lună înainte de a se petrece, totuşi, a avut loc, după amânări, mutriţe supărate prin clasă, repetiţii date dracului şi un mini-scandal între diriginte şi o mare parte a clasei. Şi contrar a ceea ce ne-am imaginat, a ieşit cu aplauze şi nici nu mi-am spart nasul. Nici eu, nici colega mea autointitulată frumoasă (n-am voie să folosesc alt adjectiv când vorbesc despre ea, dacă nu vreau să iau nişte tocuri cui în genunchi) .

Dar să ne întoarcem la restul lumii… fiind în clasa a 12-a am putut viziona doar spectacolul celor din a 11-a, compus din parodii ale căror personaje eram chiar noi, colegii mai mari, plus diriginţii noştri. Am râs cu lacrimi. Deşi fata care mă interpreta pe mine era poate şi mai morocănoasă decât sunt eu de obicei (e performanţă să fii mai morocănos decât mine!) . Însă tipul care l-a jucat pe domnul diriginte, a fost pur şi simplu genial. Toate gesturile, mişcările, frazele, fiecare tic nervos al profului erau redate pe scena teatrului. Şi are multe

În rest… disperare, emoţii, certuri, ba chiar şi lacrimi de furie printre colege, înainte de mini-spectacolul clasei noastre (câteodată chiar nu le înţeleg pe fetele astea…). Dar cumva de data asta ne-a ieşit (stresul e benefic, cred) . Aaa, şi disperarea de după: corsete, tocuri de juma’ de metru şi un termen de vreo 2 minute pentru a arăta perfect. Mă rog, măcar cu hainele pe noi . Sigur că frumoasa şi cu mine ne-am chinuit cel mai mult să ne îmbrăcăm. Dar mi-a plăcut rezultatul: corsetul, dantela, zgarda, crucea la gât, tona de fard negru. Iar ea… ceva între Albă-ca-Zăpada şi Scufiţa Roşie. Ţin să-i mulţumesc ei şi dirigintelui că m-au ajutat să-mi închei sandalele. Fără ei chiar n-aş fi reuşit.

Apoi fuga spre scenă, să primim câte o panglică roşie şi un trandafir. Galben. Urăsc galbenul. Nu voi înţelege niciodată de ce trandafirii n-au fost şi ei roşii… dar partea cu adevărat primejdioasă s-a ivit doar după aceea. Toţi se grăbeau spre petrecerea de după, la Casa Jelen. Eu şi colega, cu lucrurile încă împrăştiate, ceilalţi deja pe pas de plecare. A urmat o decizie drastică. Sau ne prinde noaptea la teatru sau plecăm aşa. Şi am plecat aşa. Trandafirul, poşeta supradimensionată, plasa uriaşă, plus tocurile…a, şi gheaţa. I-am ţinut colegei un curs de sărit pe gheaţă în seara aia. Picioarele mele erau doar o durere tăioasă… nu mai ştiu dacă era de vină frigul sau oboseala. În fine, tot ţopăind pe gheţuri am reuşit să-mi menţin echilibrul până la destinaţie. Şi am reuşit s-o fac pe fata mai tot timpul diplomată, calculată şi pusă pe silent să râdă tot drumul.

După care ea m-a făcut să dansez pe toate cântecele de discotecă pe care le urăsc. Eu, de data asta în botinele încălţate pe furiş în ceva ce semăna cu un vestiar, ea desculţă. Dar de dragul ei am dansat pe cele mai electronice, comerciale, execrabile cântece produse pe bandă rulantă. Iar ea, a făcut ce a făcut şi m-a împăcat cu ” hărţuitorul ”  :)  care s-a lăsat de meserie şi acum suntem din nou prieteni.  Tipul m-a şi chemat la dans, pe singura piesă rock din playlist, dar… după vreo 30 de secunde s-a apucat de headbanging. Aş fi crezut că se electrocutează cu un prăjitor de pâine, dar se distra în felul lui aparte  : P . Următorul cântec era ceva piesă tristă de dragoste. Şi m-a invitat la dans rockerul drăguţ din a 11-a. La un moment dat l-am întrebat dacă nu ameţeşte. Probabil cu o faţă de Powerpuff girl beată. Deşi nu era alcool pe-acolo. Drăcia dracului, cică numai la ultimul bal o să avem şi alcool… tipul nu prea înţelegea de ce ameţesc. Nici eu. Poate nu mă pricep la dans. Cred că a fost a doua oară în viaţa mea când am dansat cu un băiat pe o piesă lentă. Prima oară a fost în Parcul Rozelor, pe La Vie En Rose, cu un prieten care seamănă cu Iisus, după o ţigară cu gust de salată  :)  acum, pe nu-mai-ştiu-ce-cântec, cu un tip cuceritor prin manierele de modă veche. Vreau să zic: care băiat mai sărută mână fetei în lumea asta „modernă” !?

Şi ca să nu pară ca şi scris de vreo bunicuţă, mă prefac că mă bucur… mmm, e vacanţă! O săptămână în care pot să termin de citit vreuna din cărţile pe care le-am început de anul trecut… dacă am noroc şi nu-mi găsesc alte ocupaţii  ;) .

Te atacă pe stradă cu pliante și zâmbete binevoitoare. Ah, și dacă nu ești de-al lor, înseamnă că ești needucat, neștiutor, necredincios, ce mai…nu poți ajunge la picioarele lu’ Doamne-Doamne, pardon, “Iehova”, doar dacă aderi la ideile sectei.

Nu cred că pot numi vreo stradă importantă a orașului unde să nu mă fi întâlnit cu doamnele iehoviste. Dimineța,la amiază,noaptea!!! Până și de ziua mea… până și în Timișoara, pe o stradă aglomerată, în timp ce mă plimbam cu un crucifix întors la beregată (mai bine simbolul Satanei, decât bigoții iehoviști…), în timp ce-i povesteam cuiva la telefon vreo disecție imaginară… totuși, am închis telefonul să aud cu ce întrebări vor să mă mai hărțuiască. M-au întrebat dacă îmi pot imagina o lume fără răutate și le-am zis NU. Fețe încremenite de uimire. Le spun că nici binele nu ar exista, dacă nu am avea răul, deci n-am avea cum să facem diferența… sărăcuțele, nu înțeleg. Ele vor neapărat să le confirm că bunătatea ar trebui să fie absolută. Le spun că sunt catolică și catolicii sunt mai sumbri de felul lor. Mda, scap, dar tot reușește una să-mi îndese în palmă pliantul colorat cu fețe zâmbitoare.

Ah, și n-am pomenit încă nimic de propaganda agresivă “livrată” direct la domiciliu. Săraca mama, i-a luat o lună să le convingă să nu mai vină prin blocul nostru. Sau mă rog, să nu bată insistent la ușa noastră, spunându-ne că suntem suflete pierdute și rătăcitoare în întuneric, deoarece nu-l dorim pe Iehova prin preajmă.

La câteva luni după ce le îndepărtăm, prietena tatălui meu începe să-mi povestească despre niște femei care vor să-i comunice “cuvântul” cu orice preț, și bat la ușă aproape zilnic. Nu le-a respins – din politețe – la prima lor “apariție” și lucrurile au degenerat… așa că se hotărăște tata să intervină la următoarea vizită a preacredincioaselor.

Intervenţie scurtă, dar eficientă. Cam așa:

Iehoviste: “Putem să vă prezentăm un pliant despre bunătate?”
Tata: “Doar dacă mi-o sugeți în prealabil.”

Miracolul mult așteptat s-a petrecut: dânsele nu mai vin …
De-acu’ încolo trebuie să mă feresc de ele doar pe stradă